miercuri, 18 decembrie 2013

Despre reformele propuse de noul presedinte chinez Xi Jinping

In același The Economist din 23 noimebrie, am citit despre reformele propuse de noul președinte chinez, Xi Jinping.
Cele care au atras cel mai mult atenţia publicului internaţional sunt :
-s-a adus o schimbare politicii copilului unic: dacã unul dintre pãrinţi a fost copil unic, atunci cuplul poate avea doi copii (înainte, un cuplu putea avea doi copii dacã ambii pãrinţi erau copii unici, sau dacã familia trãia la ţarã și primul copil era o fatã); nu se așteaptã un boom demografic ca urmare a acestei reforme întrucât multe cupluri din mediul urban preferã sã aibã un singur copil din cauza costurilor ridicate cu locuinţele, cu asigurãrile medicale și cu educaţia
-câmpurile de re-educare prin muncã (adicã un fel de muncã forţatã) vor fi desfiinţate; Naţiunile Unite estimau cã în 2009 190.000 de oameni erau ţinuţi în acest sistem de detenţie, fãrã proces, pentru perioade de pânã la 4 ani.

Totuși, documentul include și unele mãsuri care reflectã o atenţie crescutã acordatã cererilor unei societãţi tot mai complexe pentru care vechile structuri nu mai sunt eficiente. Dezvoltarea economicã pune inevitabil o presiune tot mai mare asupra sistemului politic pentru a iniţia schimbãri care sã susţinã acest trend economic crescãtor.
-se permite crearea de organizaţii sociale (adicã ONG-uri); politicienii chinezi și-au dat seama cã acestea ar putea prelua o parte din responsabilitãţile statului privind serviciile oferite bãtrânilor, bolnavilor și sãracilor
-sistemul judiciar sã fie modificat pentru ca instanţele locale sã nu mai fie controlate de autoritãţile locale (unii observatori sunt circumspecţi privind aceastã schimbare)
-preţurile resurselor fundamentale (apa, petrolul, gazul natural, electricitatea și transporturile) vor fi lãsate sã fluctueze sub influenţa pieţei economice
-ţãranii vor putea garanta împrumuturi bancare cu propriile loturi de pãmânt (constituţia Chinei stipuleazã cã tot pãmântul arabil este un bun colectiv și se interzice vinderea lui cãtre persoane care nu sunt locuitori ai satului pe zona cãruia este arondat lotul respectiv și nici nu este posibilã folosirea lui ca și garanţii bancare)
-se solicitã o revizuire cât mai grabnicã a sistemului de înregistrare a reședinţei (hukou) care în prezent nu permite accesul al sistemul social urban pentru persoanele care migreazã din zonele urbane; aceștia nu au de multe ori dreptul nici mãcar de a-și cumpãra o casã sau o mașinã.

Totuși sunt unele aspecte în privinţa cãrora actul de reforme propus de Xi Jinping nu aduce nici un fel de modificãri. Monopolul puterii este menţinut în mâinile partidului comunist.

luni, 2 decembrie 2013

Despre Obama și ce a însemnat pentru el sistemul obamacare

In: The Economist din 23-29 noiembrie 2013

 Eu nu prea înţeleg sistemul de asigurãri medicale american (cred cã nici ei nu prea și-l înţeleg foarte bine), dar știu sigur cã sunt fericitã cã nu mi se aplicã, in urma unor discuţii private cu diverși.

In fine, The Economist analizeazã niţel situaţia lui Obama (care a ajuns la un minim de încredere de 42%) și ce s-a întâmplat cu celebrul obamacare, un sistem de asigurãri medicale care, teoretic, ar trebui sã fie suficient de apetisant pentru a-i convinge pe 7 dintre cele 50 de milioane de ne-asiguraţi americani sã intre în sistem. Ideea e simplã: toatã lumea trebuie sã aibã asigurare medicalã sau plãtește un fel de amendã, în timp ce oamenii cu venituri mici primesc subvenţii semnificative.

De ce reforma sistemului medical propusã de Obama a fost un fiasco (nu un dezastru, dar nici bine nu a dat)? Pe scurt: Obama a fãcut unele declaraţii exagerat de optimiste, iar când americanul de rând a dat cu dinţii de bordura unui sistem care scârţâie s-a supãrat foarte rãu, mai ales cã lui i s-a promis marea cu sarea. Ceea ce i-a adus un procent de 57% de nemulţumiţi faţã de obamacare (cel mai mare de pânã acum).

Website-ul nu a fost testat într-un mod riguros și a mai și primit un semnal de alarmã din partea unei firme de consultanţã cã este o problemã cu faptul cã nimeni nu pare sã fie responsabil de modul în care funcţioneazã. Companiile de asigurãri și-au calculat tarifele pe premisa cã mulţi dintre cei care nu au asigurãri acum, dar sunt tineri și sãnãtoși, vor fi obligaţi sã-și facã asigurare medicalã. Dar cum sistemul este foarte greoi și dã erori, acești potenţiali asiguraţi vor fi primii care vor renunţa la asigurare, în timp ce persoanele bolnave vor insista sã aibã una.

Criza obamacare are douã pãrţi:
1) noua lege interzice companiilor de asigurãri sã refuze sã încheie poliţe de asigurare pentru persoane deja bolnave și nici nu pot crește tarifele pentru acestea. Asta înseamnã, însã, cã, dacã un numãr semnificativ de noi asiguraţi care suferã deja de diverse afecţiuni cronice vor veni în sistem în 2014, companiile de asigurãri vor fi nevoite sã creascã preţurile în anul urmãtor, ceea ce ar descuraja și mai mult persoanele sãnãtoase sã își ia asigurare medicalã.
2) întrucât noua lege eliminã unele discriminãri din încheierea poliţelor de asigurare, 12 milioane de poliţe vechi au fost anulate din oficiu deoarece intrau sub incidenţa legii. Astfel, deși Obama a dat asigurãri cã vechile poliţe vor continua sã fie valide atât timp cât asiguraţii sunt mulţumiţi de condiţiile stipulate, în realitate, toţi americanii cu astfel de poliţe încheiate pe criterii individuale s-au trezit cu scrisorele de la compania de asigurãri cum cã acestea le-au fost anulate. Ele trebuiau sã fie refãcute prin intermediul noului soft, care, oricum, nu mergea mai deloc. Evident, oamenii au fost foarte supãraţi. Pentru agenţii de asigurãri, refacerea acestor asigurãri implicã muncã suplimentarã, jonglarea cu programele informatice folosite, folosirea vechii scheme de tarifare ca o excepţie de la noile scheme tarifare etc. Așa cã multe companii de asigurãri au refuzat refacerea poliţelor anulate dupã noua lege.

Se pare cã principala problemã a lui Obama este faptul cã se pricepe foarte bine la discursuri, dar nu știe sã-și facã relaţii. Nici pe plan intern, nici pe plan extern. Pe plan intern, nu se trage de șireturi nici cu cei din propriul partid, nici cu opoziţia. Pe plan extern, Israelul și Arabia Sauditã nu prea îl bagã în seamã, europenii s-au supãrat dupã scandalul de spionaj, cei din America Latinã se simt ignoraţi, iar asiaticii sunt neîncrezãtori în sprijinul american în caz de crizã.

Concluzie: Obama, care deja a venit la președenţie în timpul celei mai negre recesiuni economice americane din ultimii 80 de ani, nu și-a fãcut deloc situaţia mai ușoarã. Dupã legenda care circulã în mediul politic, se pare cã Bill Clinton a zis despre Obama cã a rezolvat multe lucruri dificile, dar a dat-o în barã la lucrurile foarte simple, care au și cel mai mare impact asupra imaginii lui.
Dar nu este totul pierdut. The Economist propune câteva soluţii prin care Obama și-ar putea salva cel de-al doilea mandat: sã facã sã meargã sistemul ãsta medical pe care tocmai l-a schimbat, sã propunã o reformã a situaţiei imigranţilor și, mai ales, sã repare finanţele americane convingându-i pe republicani sã accepte niște taxe suplimentare și pe democraţi sã renunţe la unele din drepturile lor. Pe plan extern, China ar avea nevoie de Obama sã menţinã stabilitatea în regiune, ar fi beneficã o înţelegere cu Iranul privind programul sãu nuclear, în timp ce Israelul și Arabia Sauditã sunt ademenite cu unele oferte atrãgãtoare.

miercuri, 4 septembrie 2013

Principiul cresterii valorii actiunilor pus sub semnul intrebarii


Un articol despre problema punerii pe primul loc a creșterii valorii acţiunilor de cãtre corporaţii, în detrimentul angajaţilor și a calitãţii bunurilor/serviciilor: aici.

Dacã la început companiile urmãreau aceleași interese ca și comunitatea din care fãceau parte, acum situaţia angajaţilor s-a înrãutãţit, cu ameninţarea tot mai prezentã a șomajului în condiţiile în care salariile deja stagneazã, în timp ce companiile continuã sã înregistreze profituri record.

In 1970, economistul Milton Friedman, care a luat și Nobelul, a afirmat cã „responsabilitatea socialã a unei firme este sã își mãreascã profitul”.
A devenit tot mai popularã ideea cã scopul principal al unei companii este sã creascã profitul acţionarilor. Combinat cu o competiţie externã tot mai strânsã, aceastã dorinţã de a satisface cererile de profit pe termen scurt venite de pe Wall Street face ca multinaţionalele sã fie tot mai deconectate de nevoile ţãrilor din care fac parte, recurgând la concedieri masive, pãstrând salariile la un nivel scãzut și ameninţând sã își mute filialele în strãinãtate pentru a evita taxele și impozitele.  
Ideea cã acţionarii sunt cei care trebuie serviţi a venit ca un rãspuns acceptat de multã lume la întrebãrile privind scopul corporaţiilor și a dat naștere regulei ca directorii sã fie remuneraţi în funcţie de evoluţia valorii acţiunilor.
Aceastã presiune pusã asupra companiilor de cãtre acţionari nu este legalizatã în nici un fel.

Pornind de la exemplul IBM-ului, specialiștii au început sã se întrebe dacã nu cumva s-a ajuns prea departe cu externalizarea de servicii, dupã cum spune Margaret Blair, profesor la Vanderbilt Law School: „noi nu construim firme pentru cei din Wall Street, ci creãm corporaţii care sã ofere bunuri și servicii societãţii și sã aducã locuri de muncã pentru cetãţeni.”

duminică, 28 iulie 2013

Dazed 93: Oliviero Toscani

Tot interviul aici.

"I'm the worst advertising photographer in the world. Other photographers are looking for consensus, but I don't care. I do what I think I should. It's fantastic, I've got a voice inside that tells me all the time. To be creative you have to be deeply insecure. Of what are we secure of? To die one day is the only thing, everything else is optional (laughs). So I work in the option! I am not a creative person, but I'm a situationist."

"I don't get angry. I understand that there are people who do not want to move from their point of view. When you start to discuss a problem society doesn't want to deal with. I do my photography. They are not obliged to look at it."

"I'm not interested in the aesthetic and beautiful. I think photography is the memory of humankind."

"Everything is my personal work. Even the most commercial is personal work. Where there is fashion, there are politics, problems, ironies -there is everything that is going on. Every photo is socially political. I mean, a miniskirt is a sociopolical statement."

vineri, 12 iulie 2013

Articol despre critica romaneasca -Cristina Nemerovschi

Deși sunt și articole scrise de Cristina Nemerovschi care mã cam plictisesc și îmi dau impresia cã au fost publicate doar pentru a o menţine vizibilã și în memoria publicului (ceea ce nu este, neapãrat, o procedurã de blamat, ba chiar ar putea fi vãzutã ca o dovadã a interesului faţã de cititori), acest articol despre critica literarã din România apãrut în revista Tabu, chiar mi-a plãcut. Versiunea integralã aici.

"Și principala problemă a criticii literare, de fapt, nu este ridicolul ei. Problema principală este aroganța insinuantă și agresivă cu care vrea să convingă atât publicul, cât și scriitorii, că ea încă mai taie și mai spânzură într-o lume care i-a dat de mult cu flit, trântindu-i cinic și pe drept ușa în nas. Aroganța și încăpățânarea de-a nu te lăsa dus din fața unei uși a cărei clanță n-o mai încearcă nimeni."

"Criticul literar nu există pe meleagurile noastre. Criticul literar e acea specie de individ care trăiește din pasiune pentru literatură; o cunoaște bine, o iubește și ține pasul cu ea. Are o pasiune și o bucurie imensă de a descoperi talente noi, imediat cum apar, și a le recunoaște dincolo de preferințele personale. Face tot ce poate pentru a apropia literatura bună de public, pe de o parte, și de a duce prin orice mijloace măcar o frântură din literatura valoroasă a țării sale în lume. Nu avem așa ceva în România."

Cam exagerat, dar cu lipici :
"Când un critic n-are lecturi suficiente, el mai are o șansă, poate. Lipsurile se pot completa, în timp, cu voință. Dar când îi lipsește flerul, tot ce poate să facă e să fugă cât mai repede și cât mai departe de literatură. Pentru că un critic literar adevărat recunoaște talentul și dintr-un bilet în care scriitorul și-a notat ce are de cumpărat din supermarket."

miercuri, 10 iulie 2013

Despre un album de fotografii de calatorie

O tantica a hoinarit prin acele tari cu -stan din Asia si a acumulat un album delicios cu poze. Articolul poate fi gasit aici.

vineri, 5 iulie 2013

Interviu cu Huang Qi


 Interviul poate fi citit în întregime aici.

Huang Qi este un blogger militant chinez care a creat un site unde denunţã abuzurile fãcute de autoritãţile chineze care îi sunt aduse la cunoștinţã de victimele sistemului.

The first thing is we have to get the information out. You have to understand that the public security and government agencies are monitoring our site. They read it. News services too. After we publish, it’ll get the attention of the relevant authorities. So we have to send it out and then people can learn about it. That’s how we do it.

…in the early 2000s, you started having people who own property that was being expropriated by the government. The big change now is that middle-class people have entered human rights work. It’s no longer just a few intellectuals or dispossessed poor people. This has pushed our work forward incredibly.

Interviu cu Dan C. Mihăilescu

   Interviul poate fi citit în întregime aici.

Cartea, ca orice marfă care se respectă, este bine să circule, să fie cât mai degrabă în ograda cui are mai multă nevoie de ea. Eu unul, nu am avut niciodată mania tezaurizării. Sunt, dimpotrivă, un campion al risipirii.

LIBRIS.RO: Cum vedeţi autorii români în contextul literaturii universale?
DAN C. MIHĂILESCU: Timizi. Complexaţi. Plăpânzi. Cu respiraţie scurtă, fără tupeu, fără osatură, fără proiecte pentru construcţii de anvergură şi descurajaţi ireversibil de mocirla din ţară. Lipsiţi de omnipotenta instituţie care este agentul literar, dar şi de acel extrem de eficient soi de editor care este, în fapt, coautor în toată regula. Deci nu funcţionarul editurii, ca la noi, cel căruia îi duci discheta pentru corectură şi layout, ci expertul în piaţă şi creative writing, cel care taie şi reface manuscrisul, propune scene, scheme, personaje, soluţii, capitole, finaluri, başca reţeta de succes, ba mai are – musai – şi virtuţi de marketing, PR ş.cl.
Dar să ştiţi că nu am deloc de gând să devin un avocat al scriitorului român peste graniţe. Aici rămân ferm de partea Monicăi Lovinescu, care nu înţelegea la ce bun teribilele eforturi ale autorilor noştri de-a se vedea tipăriţi în Apus în câteva exemplare, din care unu la sută vândute, fie şi la edituri de prima mână, în loc să lupte pentru a câştiga piaţa naţională, un potenţial, deci, de câteva milioane de cititori.
Astel încât, deocamdată, i-aş gândi pe scriitorii noştri în context naţional. Asta, în ce priveşte beletristica. În schimb, unde aş lupta masiv la export este la eseistică şi istoria ideilor. Aici, unde suntem în chip flagrant competitivi, aş face totul (ca stat, ca ICR), să traduc în engleză, germană, spaniolă, franceză câteva cărţi semnate de Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Culianu, Djuvara…

*sursã foto http://www.esquire.ro

joi, 4 iulie 2013

Interviu cu Antoaneta Ralian

Interviul meritã sã fie citit în întregime pentru cã este excepţional : aici.

Fragmente:

Zgomotul strazii cum e?
Urat. Nici macar colocvial, cum ar trebui sa fie. Zgomotul strazii e ingrozitor. Traim navala mizeriei, integrarea mahalalei in centru. Si nu o spun fiindca, vezi Doamne, am stat eu toata viata in centru si mahalaua e nu stiu cum. Mahalaua ar putea foarte bine sa se cizeleze, sa se slefuiasca, dar nu o face, dimpotriva, trage in jos pe ceilalti. Si inainte era mult urat si mitocanie, dar parca le simteai mai putin.

De la Iris Murdoch am invatat ca maretia, si nu vorbesc de grandoare, e vecina cu simplitatea. Cu cat omul este mai mare, cu atat e mai simplu.Era o femeie de o simplitate colosala in viata reala, desi cartile ei sunt foarte sofisticate si pline de relatii erotice incalcite. Ea era o buna familista, isi adora sotul, era o femeie simpla. In scrisorile ei mi se parea ca isi exorcizeaza toata complexitatea, toata intelectualitatea din carti. Erau scrisori simple intre doua femei.

Se plateau bine traducerile?
Mai bine decat acum. In primul rand existau trei tipuri de traducatori. Traducerile foarte bune se plateau cu 900 de lei, cele de mijloc cam cu 700, iar cele mai usoare cu 500. Acum se platesc otova. Fie ca traduci o carte politista, de doi bani, foarte usoara, fie ca traduci “Ulysse” e acelasi tarif, oricum mizerabil. Suntem tara care platim cel mai prost traducatorii. Mai prost ca bulgarii, mai prost chiar si decat albanezii.

"Am lucrat la epurarea bibliotecilor. E o amintire odioasa din viata mea, o mare pata de rusine. Am scos din biblioteci mari autori. Am scos Kant, Kirkegaard, Leibniz. Am scos tot ce era filosofie idealista. I-am scos pe D.H. Lawrence si Henry Miller, pe care tot eu aveam sa ii traduc peste ani.  Ma durea sufletul. Aveam senzatia ca eu, un nimeni, intru cu bocancii in marea literatura a lumii. Astea toate nu le-as mai vrea pentru nimic in lume!"

Cum vedeti viitorul cartii in format electronic?
Nu pot sa fiu decat subiectiva. Nu as putea niciodata sa citesc o carte in format electronic. Nu pot sa imi scriu traducerile la calculator, fiindca am un fel de relatie senzuala cu hartia, cu creionul. Pe hartie ma regasesc pe mine, tai, scriu pe deasupra, sunt eu cu mine insami. Nu as suporta sa vad ca sta un ecran intre mine si mine. Am inca voluptatea sa tin in mana cartea, altadata aveam si voluptatea parfumului cernelii.

Am preferat intotdeauna sa fiu o traducatoare buna decat o scriitoare mediocra.

Nu credeti in viata de dupa moarte.
Nu, nu cred. Si imi pare rau ca nu cred si ca atunci cand se duce suflul, se duce tot, se alege praful. Dar nu pot sa cred ca miliarde si miliarde de suflete, de spirite, plutesc intr-o stratosfera pe undeva. E o naivitate. Ma gandesc insa uneori la chestii triviale, ca o sa ma intalnesc cu sotul meu in viata de dupa si o sa mergem impreuna la un cinema sau la o cofetarie si o sa ne povestim ce am mai facut de cand nu ne-am vazut.

luni, 10 iunie 2013

De ce se vinde bine arta?

Al-Jazeera analizeazã aici la Inside Story de ce se vând atât de bine operele de artã, în special picturile.

Dacã în 1990 dealerii de artã și casele de licitaţie au vândut opere de artã în valoare de 27 de miliarde de dolari, în 2007 valoarea tranzacţiilor s-a dublat ajungând la 66 de miliarde de dolari, iar în 2012 piaţa de artã s-a pãstrat la 56 de miliarde, în ciuda crizei economice mondiale.
Printre artiștii cei mai vânduţi, un loc principal îl ocupã chinezii. 24 din creaţiile lui Jang Dah-Cheng au fost vândute in iunie 2013 pentru un preţ total de 42 de milioane de dolari.
De asemenea, profitul din tablourile lui Picasso în cei 10 ani dinainte de 2012 a fost mai mare decât în cazul acţiunilor a 500 de companii de top din Statele Unite.
Cel mai scump tablou vândut vreodatã este Jucãtorii de cãrţi al lui Cezanne.

Unul dintre specialiștii intervievaţi de Al Jazeera considerã cã 80-85% dintre dealerii de artã nu recunosc valoarea artisticã a acesteia. Ei trateazã operele de artã ca speculaţii financiare, ca obiecte care au o valoare pe piaţã și își bazeazã speculaţiile pe trendurile stabilite de critici.

duminică, 19 mai 2013

The Mindscape of Alan Moore

Alan Moore vorbește puţin despre viaţa sa, despre cum a ajuns sã creeze, despre ce vrea sã transmitã. Filmul e pe Youtube.

Dacã nu știţi cine e Alan Moore, atunci asociaţi-l cu asta și rezolvaţi problema:















Despre benzi desenate:

I feel that if we only see comics in relationship to movies, then the best that they will ever be are films that do not move.
I decided that what might be useful was to try and link up the elements of fantasy horror from our imaginations, werewolves, vampires, zombies, and the like, with real life horrors, racism, sexism, pollution, the collapse of the environment, and thus lend these social issues some of the weight that fantasy fiction could offer. Most of us have little to fear from vampires. And yet we live in cultures that are every bit as dangerous despite the non-existence of terrible supernatural forces.

Despre celebritate: 

I realized that I was becoming a celebrity, which was nothing I’d ever expected, given that comic writer was about the most obscure profession in the world when I actually entered the job. The thing about fame is that fame in its current sense had not really existed before the 20th century. […] In the 20th century however, with these massive surges in communication, suddenly a different sort of fame was possible. And I tend to think that what fame has done it has replaced the sea as the element of choice of adventure for young people. […] in the 20th century you might decide that you want to run away and form a pop band. The difference is that in the 19th century, before running away to sea, you would have at least some understanding of what the element was that you were dealing with and you would have perhaps, say, learned to swim. The thing is that there is no manual for how to cope with fame, so you’ll get some otherwise likeable young person who has done one good comic book, one good film, one good record, who is suddenly told that they are a genius and who believes it and who runs out sort of laughing and splashing into the billows of celebrity and whose heroin sodden corpse is washed up a few weeks later in the shallows of the tabloids.

Despre magicienii lumii moderne: 

On my fortieth birthday, rather than merely bore my friends by having anything as mundane as a midlife crisis, I decided that it might actually be more interesting to actually terrify them by going completely mad and declaring myself a magician. […] it seemed to be a logical end step in my career as a writer […] if you suddenly declare yourself to be a magician without any knowledge of what that entails, then one day you are likely to wake up and to discover that is exactly what you are.
Art is, like magic, the science of manipulating symbols, words or images, to achieve changes in consciousness. […]And I believe this is why an artist or writer is the closest thing in the contemporary world that you are likely to see to a shaman.
A magician might curse you. That might make your hands lay funny or you might have a child born with a club foot. If a bard were to place not a curse upon you, but a satire, then that could destroy you.
Writers and people who had command of words were respected and feared as people who manipulated magic. In latter times I think that artists and writers have allowed themselves to be sold down the river. They have accepted the prevailing belief that art, that writing are merely forms of entertainment. They’re not seen as transformative forces that can change a human being, that can change a society. They are seen as simple entertainment, things with which we can fill 20 minutes, half an hour while we’re waiting to die. It is not the job of artists to give audience what the audience want. If the audience knew what they needed, then they would not be the audience. They would be the artists. It is the job of artists to give the audience what they need.
Much of magic as I understand it in the Western occult tradition is the search for the Self with capital S. This is understood as being the Great Work, as being the gold that alchemists sought, as being the Will, the Soul, the thing that we have inside us that is behind the intellect, the body, the dreams. The inner dynamo of us if you like. Now this is the single most important thing that we can ever attain, the knowledge of our own Self.


Despre pornografie:

There is a brain-penis-blood ratio that tends to get in the way of writing intelligent pornography. If it becomes too intelligent all the blood rushes through your brain, you lose your erection. If it becomes too sexually exciting, you are no longer in any state to appreciate its aesthetic value.
There is no reason why a horny piece of literature that is purely about sex could not be as beautiful, as meaningful and have as absorbing characters as any other piece of fiction.

Preferate:

The substance that has most effect upon our culture and upon our lives is completely invisible. We can only see its effects. This substance is information.
I was reading recently that people from the cutting edge of quantum physics believe that information is a “super weird substance” […] which underlies everything in the universe, which is more fundamental than gravity, or electro-magnetism or the two nuclear forces.

vineri, 29 martie 2013

Geoffrey Miller : 2013 –ce ar trebui sã ne îngrijoreze?

Articolul original (în englezã): aici.

[Un articol paranoic despre o lume utopicã iniţiatã de chinezi în genul Brave New World al lui Huxley.]

Ambiţiile eugenetice ale chinezilor :

-experimentele în eugenie ale chinezilor sunt vãzute ca un sprijin în transformarea Chinei într-o super-putere mondialã (cu ameninţarea implicitã a lumii occidentale, bineînţeles).

-China are o tradiţie de milenii în manifestarea de tendinţe de purificare a “specie” : -medicina tradiţionalã chinezã abundã în leacuri pentru prevenirea defectelor din naștere, îmbunãtãţirea stãrii de sãnãtate la viitoarele mame, taijiao –educaţia fetalã în timpul sarcinii, yangjing –soluţii nutritive pentru îmbunãtãţirea calitãţii spermei etc.) -timp de mii de ani China a fost condusã de o meritocraţie selectatã prin examene imperiale severe. Cei mai rãsãriţi intelectuali ocupau funcţii de conducere, deveneau bogaţi, își luau o puzderie de neveste și fãceau cât mai mulţi copii. Tradiţie reluatã și de politicile de control al natalitãţii prin acordarea dreptului de a avea mai mult de un copil contra unei taxe sociale.

-revoluţia comunistã (Mao Zedong) nu s-a preocupat iniţial de eugenie, dar succesorul lui Mao, Deng Xiaoping, a inclus în politica lui și mãsuri de control a populaţiei, printre care legea copilului unic. Legea eugeniei (cu nume schimbat în Legea sãnãtãţii copilului și a mamei pentru a nu oripila partenerii occidentali) interzice persoanelor cu orice fel de handicap (fizic sau mental) sã se cãsãtoreascã și promoveazã folosirea testelor cu ultrasunete în timpul sarcinii pentru a detecta din timp potenţialele probleme de sãnãtate ale fãtului.

-Proiectul BGI de Genomicã Cognitivã (aflat în prezent în desfãșurare) își propune construirea imaginii unui genom prin analizarea geneticã a 1.000 dintre oamenii cu cel mai mare IQ din întreaga lume (inclusiv autorul articolului de faţã, dupã câte se pare –he he he). Rezultatele acestui proiect ar trebui sã ajute cuplurile chineze sã selecţioneze din ovulele fertilizate pe cele cu potenţialul intelectual cel mai mare. Conform principiului lui Mendeleev, nivelul IQ-ului la copiii unui cuplu poate avea o plajã de variaţie de 5-15 puncte, ceea ce înseamnã cã, dupã câteva generaţii de obţinere a unui IQ cât mai mare de la potenţialele progenituri, occidentalii nu vor mai avea nici o șansã în faţa competiţiei economice, intelectuale, politice etc. reprezentate de China.

[Dacã nici acest articol nu este suficient de apocaliptic, eu nu știu ce altceva ar putea fi.]