Un articol despre problema punerii pe primul loc a creșterii valorii acţiunilor de cãtre corporaţii, în detrimentul angajaţilor și a calitãţii bunurilor/serviciilor: aici.
Dacã la început companiile urmãreau aceleași interese ca și comunitatea din care fãceau parte, acum situaţia angajaţilor s-a înrãutãţit, cu ameninţarea tot mai prezentã a șomajului în condiţiile în care salariile deja stagneazã, în timp ce companiile continuã sã înregistreze profituri record.
In 1970, economistul Milton Friedman, care a luat și Nobelul, a afirmat cã „responsabilitatea socialã a unei firme este sã își mãreascã profitul”.
A devenit tot mai popularã ideea cã scopul principal al unei companii este sã creascã profitul acţionarilor. Combinat cu o competiţie externã tot mai strânsã, aceastã dorinţã de a satisface cererile de profit pe termen scurt venite de pe Wall Street face ca multinaţionalele sã fie tot mai deconectate de nevoile ţãrilor din care fac parte, recurgând la concedieri masive, pãstrând salariile la un nivel scãzut și ameninţând sã își mute filialele în strãinãtate pentru a evita taxele și impozitele.
Ideea cã acţionarii sunt cei care trebuie serviţi a venit ca un rãspuns acceptat de multã lume la întrebãrile privind scopul corporaţiilor și a dat naștere regulei ca directorii sã fie remuneraţi în funcţie de evoluţia valorii acţiunilor.
Aceastã presiune pusã asupra companiilor de cãtre acţionari nu este legalizatã în nici un fel.
Pornind de la exemplul IBM-ului, specialiștii au început sã se întrebe dacã nu cumva s-a ajuns prea departe cu externalizarea de servicii, dupã cum spune Margaret Blair, profesor la Vanderbilt Law School: „noi nu construim firme pentru cei din Wall Street, ci creãm corporaţii care sã ofere bunuri și servicii societãţii și sã aducã locuri de muncã pentru cetãţeni.”
