jesuischarlie?

Dramaticele evenimente din ultimul timp din Franţa au inflamat opinia publică. Cu toţii ştim că excesele emoţionale nu prevestesc nimic bun. Am fost foarte plăcut surprinsă să găsesc oameni care au scris articole potolite, încercând să evite o identificare emoţională pripită şi să propună o analiză mai puţin înfierbântată asupra inacceptabilului atac asupra jurnaliştilor de la Charlie Hebdo.

David Palumbo-Liu a scris un minunat articol în care compară sloganele care încearcă să ne reprezinte revolta faţă de evenimente incalificabile din societatea din care facem parte: je suis charlie si i can’t breathe, listând reacţiile noastre posibile: empatie, solidaritate şi identificare. Deşi o atitudine rezervată faţă de promovarea sloganului jesuischarlie atrage blamarea imediată şi categorică din partea celorlalţi, ar trebui totuşi să acceptăm că şi unele aspecte ale acestei situaţii merită să fie subiect de discuţie. Solidaritatea cu Charlie Hebdo este văzută ca o necesitate, ca o atitudine absolută de apărare a valorilor occidentale şi, în special, a libertăţii de expresie. Insă, ar fi benefică o analiză a reacţiilor noastre şi o delimitare între solidaritatea noastră cu jurnaliştii pentru a apăra principiul libertăţii presei şi solidaritatea noastră specifică în acest caz cu o publicaţie care a fost acuzată în numeroase rânduri de rasism.
Intr-adevăr, libertatea de expresie este o valoare esenţială pentru cultura noastră, unul din factorii decisivi ai progresului societăţii din care facem parte şi este justificată condamnarea oricărui act menit să o îngrădească sau să o sancţioneze. Dar de aici până la identificarea cu mesajul cu tente rasiste şi intolerante al unei reviste este o diferenţă la care ar fi bine să reflectăm cu toţii.

David Palumbo-Liu a dezbătut pe larg acest subiect într-un articol foarte bine scris: aici.
Sursa foto