Un articol foarte frumos scris despre eşecul cinematografiei italiene de a scoate filme de succes pe plan internaţional.
„La Dolce Vita” –portretul unui infern costumat în paradis- a creat o modă în care toţi visau să participe la orgiile, să îmbrace costumele elegante, să conducă decapotabilele şi să asculte muzica din film. Ca să nu mai vorbim de a face baie în Fontana di Trevi –lucru amendabil după această isterie.
Cele mai bune filme italiene au surprins această combinaţie de degradare atrăgătoare şi capitularea placidă în faţa ei. Cu excepţia recentului „La Grade Bellezza”, restul filmelor italiene sunt triste, conformiste şi au ca punct central criza economică, socială şi politică din care Italia se pare că nu mai reuşeşte să iasă.
Ceea ce este atrăgător la italieni este ambiguitatea morală, combinată cu o poveste bună şi personaje memorabile. Paradoxul italian al triumfului imoralităţii în ţara unde biserica catolică e la ea acasă este unul din factorii succesului creaţiilor italiene.
Din păcate, regizorii şi scenariştii italieni din ziua de azi refuză cu obstinaţie să privească în faţă ceea ce face farmecul Italiei: „In Italia lucrurile sunt întotdeauna tragice, dar niciodată serioase” (după cum spunea Ennio Flaiano împreună cu care Fellini a scris „La Dolce Vita”).
Autorul articolului spune ca Italia nu are nimic contemporan notabil pe plan literar. Aş ţine să-l menţionez pe Itali Calvino pe post de contra-argument.
Dar mai bine citiţi articolul care este o bijuterie: aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu