Tumultoasa si intortocheata relatie istorica intre Ucraina si Rusia

In umbra ultimelor evenimente de la est graniţelor noastre, este binevenit articolul scris de William R. Polk despre istoria pe scurt a relaţiilor ucraino-ruseşti.

Aşa aflăm următoarele:
-principatul medieval al Kievului stă la originea statului rus (iar înainte de crearea acestuia zona respectivă era mai mult un loc de tranzit: vikingii coborau ca să captureze sclavi –de la ei vine, de altfel, şi termenul de "rus"-, din Bizanţ urcau neguţători şi misionari, iar popoarele migratoare din Asia bântuiau după bunul lor plac);
-diviziunea comunităţilor s-a făcut în principal pe bază religioasă: marile întinderi de stepă de la Marea Azov erau locuite de convertiţi la iudaism, în prajma Kievului populaţia devenise creştin-ortodoxă, iar cea mai mare parte din nomazi era reprezentată de islamişti;
-deşi nu exista nici o autoritate ucraineană unică (nici religios, nici politic şi nici social), marii proprietari de pământ s-au organizat într-o formă primitivă de parlament pentru a putea negocia diverse înţelegeri economice unii cu alţii;
-pentru o scurtă perioadă de timp în secolul al XII-lea Kievul a dominat tot teritoriul actual al Rusiei (dar nu tot teritoriul actual al Ucrainei);
-în 1223 s-au instalat acolo mongolii (în 1238 au cucerit Moscova, iar în 1240, Kievul);
-principalul eveniment în această perioadă a fost faptul că Moscova a devenit oraşul central al Bisericii Ortodoxe; în plus, râul Moskva a adus dezvoltarea economică prin intensificarea comerţului; dar Moscova tot a fost prădată de mongoli atunci când moscoviţii au încercat să-şi impună puterea;
-unii istorici susţin că experienţa mongolă a dat naştere la impulsurile totaliste ale statului rus; tot dominaţia mongolă se pare că este cauza izolării Rusiei de elanul de dezvoltare a Europei de Vest după perioada medievală;
-primul mare duce al Moscovei independent de puterea mongolă a fost Ivan al III-lea în secolul al XV-lea, care a cucerit teritoriile între Finlanda şi Munţii Ural şi a adus specialişti occidentali care să-l ajute să construiască o Moscovă contemporană -la mijlocul secolului al XVI-lea, cu Ivan cel Groaznic au fost create două realităţi care caracterizează spiritul rus până în zilele noastre: instituţionalizarea despotismului şi expansiunea moscovită în tot imperiul rusesc;
-în 1571, Moscova a fost prădată şi parţial incendiată de tătari; pentru a elimina pericolul tătar, Ivan cel Groaznic a întreprins o campanie de ocupare a Asiei Centrale şi a nord-estului Ucrainei; s-a oprit la Crimeea care făcea parte din Imperiul Otoman;
-vreme îndelungată după moartea lui Ivan cel Groaznic, expansiunea, ocuparea de alte teritorii, a fost văzută ca cea mai bună metodă de apărare în faţa invaziilor străine;
-pătura socială care trăia în cele mai dure condiţii erau ţăranii; pe măsură ce imperiul se extindea, ei îşi abandonau stăpânii pentru a fugi în noile ţinuturi în speranţa unei vieţi mai bune; pentru a stopa acest fenomen, în 1597 este dat un decret care îi transformă pe ţărani în servi şi îi leagă de pământul moşierului;
-ţăranii fugari au acum doar opţiunea de a se pierde în nemărginitele stepe din sud unde devin cazaci, adică formează grupări semi-militare care trăiau din tâlhării şi din oferirea unor servicii de mercenariat; sprijinul lor de mercenari va juca un rol important în războiul civil de după Revoluţia din 1917;
-Moscova cunoaşte o dezvoltare tot mai accentuată, dar Rusia, de la începuturile ei până în zilele noastre, este o colectivitate, mai mult decât o unitate; cea mai mare parte a regiunilor din nord care alcătuiesc centrul Rusiei actuale era locuită de populaţii finice, germanico-baltice, letoni, poloni şi diverse comunităţi migratoare;
-în secolul al XVIII-lea, ţăranii erau cei care vorbeau rusa, în timp ce păturile nobile foloseau germana sau franceza;
-în sud, pe ţărmul Mării Negre, populaţia era şi mai diversificată: evrei, triburi turceşti, tătarii din Crimeea descendenţi ai mongolilor etc.; aceste comunităţi nu şi-au găsit niciodată locul şi nu au fost reprezentate în poziţiile de conducere până la instaurarea sistemului bolşevic după 1917 (Stalin fiind el însuşi de origine georgiană, nu rusească);
-sentimentul naţional a luat naştere treptat, în ritm încet, cu succesorii lui Ivan cel Groaznic (Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare etc.), dar a definit mai mult regiunile din nordul ţării decât comunităţile de la Marea Neagră sau din Ucraina;
-cel mai puternic imbold în formarea naţiunii ruseşti pare să-l fi dat războaiele napoleoniene când Moscova a fost cucerită (în 1812) de armata franceză;
-aspectul cel mai delicat al faptului că Peninsula Crimeea era dominată de comunităţile tătare consta în faptul că aici este singurul loc de comunicare a Rusiei cu Marea Mediterană; în 1652, Ucraina a fost obligată să recunoască suveranitatea rusească, iar în 1783 Crimeea a fost luată de sub puterea Imperiului Otoman;
-aceste schimbări le-au îngrijorat pe puterile europene care, mai ales la îndemnul Angliei, au încercat să împiedice pătrunderea ruşilor în Marea Neagră şi, îndeosebi, în Marea Mediterană (războiul din Crimeea în 1854);
-în primul război mondial, forţele germane au susţinut consiliul guvernamental din Ucraina în lupta împotriva bolşevicilor, iar în martie 1918 nemţii au declarat independenţa Ucrainei; doar că atât Germania Imperială, cât şi regimul bolşevic au dispărut la sfârşitul războiului; iar sentimentul paranoic al ruşilor că sunt încolţit nu a făcut decât să se accentueze;
-deşi Ucraina părea să fie într-o poziţie favorabilă pentru a se auto-guverna, bolşevicii au refuzat să renunţe la ce mai rămăsese din ea după ce Polonia încorporase o bună bucată din teritoriu; Ucraina îi era necesară Rusiei pentru producţia sa de zahăr şi cereale şi pentru minele de cărbune din Donbas;
-din 1934 pânăla începutul celui de-al doilea război mondial, Stalin a dus o campanie crâncenă de epurare politică, cu 3 milione şi jumătate de oameni care au dispărut în gulag, lăsând la o parte condamnările la moarte;
-această slăbire a Rusiei a venit la fix pentru invazia nemţească cu operaţiunea Barbarossa din 1941; Wehrmacht-ul a ocupat Kievul în septembrie 1941;
-mulţi istorici susţin că dacă nemţii ar fi colaborat cu ucrainenii în loc să-i umilească şi să-i înfometeze, aceştia ar fi reprezentat un aliat-cheie care le-ar fi asigurat victoria asupra ruşilor; dar dacă Moscova era principala ţintă politică a atacului german, Ucraina era cea mai importantă ţintă economică;
-împreună, Rusia şi Ucraina au pierdut 9 milioane de soldaţi şi 20 de milioane de civili, iar cel de-al doilea război mondial nu a făcut decât să întărească teama faţă de intruziunile străine şi de lipsa de unitate din interior;
-iar în perioada de după război, acest climat de suspiciune şi neîncredere a fost menţinut în Războiul Rece, cu unele perioade foarte critice de risc de atac nuclear iminent atât din partea Rusiei, cât şi din partea puterilor occidentale.

Intrebarea principală a articolului este dacă Rusia şi puterile occidentale au dobândit suficientă maturitate de pe urma tuturor acestor experienţe pentru a dovedi înţelepciune, înţelegere şi bunăvoinţă în abordarea problemelor geopolitice recente.

Articolul original: aici.

Sursa foto