Italo Calvino despre placerea mersului la cinema

Italo Calvino povesteste despre escapismul lui cinematografic din cel de-al doilea razboi mondial.
M-am regasit in paragraful unde descrie senzatia ciudata si miraculoasa pe care o ai atunci cand intri la film pe lumina si iesi in intuneric cand cumva lumea filmului da senzatia ca a invadat realul la sfarsit.

Articolul aici.

Sursa foto aici

Refugiatii in Europa

Refugiatii (in special sirieni) au devenit o problema pentru Europa. O serie de articole care ar trebui sa ne dea de gandit in panica noastra de superioritate:

Nici un parinte nu si-ar pune copilul intr-o barca daca uscatul ar fi o optiune.
Sa nu uitam ca si noi, romanii, am fost refugiati la randul nostru.

Sursa foto aici

Ne luam ramas bun de la metoda stiintifica

Găsiţi aici un articol interesant despre cum metoda ştiinţifică este depăşită de realitatea tehnică şi informatică.

Ideea că există doar o singură metodă ştiinţifică pentru a testa ipoteze prin experimente, măsurători şi observaţii devine tot mai desuetă o dată cu dezvoltarea noilor tendinţe din ştiinţa actuală: bazele de date imense, crowdsourcing-ul şi biologia sintetică.

Crearea bazelor de date din cloud aduce o schimbare de abordare prin oferirea posibilităţii de a identifica acele cazuri relevante, izolate, dintr-un întreg în continuă expansiune, de a găsi excepţiile necesare teoriei, cum ar fi polimorfismele genomice. In plus, obţinerea de date în studii longitudinale a devenit mult mai simplă pentru trasarea pattern-urilor şi a comportamentelor ciclice. Se depăşeşte astfel modelul cauzalităţii simple din metoda ştiinţifică tradiţională pentru a se ajunge la modele sistemice de corelare şi asociere.

Crowdsourcing-ul presupune coordonarea prin internet a unui eşantion foarte mare de subiecţi care să participe la o activitate prestabilită. In acest fel, studiile actuale sunt mai ieftine, mai rapide şi de dimensiuni de 100 de ori mai mari decât cele posibile anterior. In plus, datele furnizate de subiecţi pot fi cuantificabile prin folosirea diverselor dispozitive mobile de auto-monitorizare care sunt legate la un website de colectare a acestor date.

A treia mare tendinţă din ştiinţa actuală este biologia sintetică, numită "tranzistorul secolului al XXI-lea". Unul din principalele domenii de aplicabilitate este ingineria metabolică, aceasta propunându-şi manipularea celulară pentru a creşte nivelul de producţie de substanţe ce pot fi folosite în industria energetică şi farmaceutică, agricultură etc. Biologia sintetică vrea să creeze noi sisteme şi proprietăţi biologice, spre deosebire de metoda ştiinţifică tradiţională, pasivă, care se baza pe observarea şi caracterizarea fenomenelor.

Aceste direcţii noi de dezvoltare ştiinţifică oferă posibilităţi de cercetare şi inovaţie atât la nivel micro, prin oferirea accesului la detalii, la excepţii, la rezoluţii foarte înalte, cât şi macro, prin facilitarea unei perspective largi şi dinamice a sistemelor complexe de dimensiuni mari, în timp real.

Sursa foto

Cum a devenit America o super-putere financiara

Găsiţi aici un articol interesant despre cărţile lui Adam Tooze,"The Deluge" şi "The Wages of Destruction", care aduc o perspectivă nouă asupra situaţiei economiei globale din cele două războaie mondiale.

După ce Germania a ratat momentul de la sfârşitul secolului al XIX-lea (noua Germanie unificată în 1870 avea aceeaşi populaţie ca SUA, dar, în ciuda diferenţei de suprafaţă şi resurse, producţia americană era doar cu o treime mai mare decât cea germană) de a stopa evoluţia SUA către statutul de super-putere, paranoia lui Hitler din cel de-al doilea război mondial nu a fost deloc susţinută de o Germanie rămasă în urmă la capitolul modernism, cu un sfert din populaţie care lucra în agricultură şi cu un venit pe cap de locuitor comparabil cu al Iranului sau al Tunisiei din zilele noastre.
Primul război mondial se termină cu o datorie totală a ţărilor europene faţă de creditorul America de o valoare echivalentă azi cu 560 de miliarde de dolari. Preşedintele Wilson a fost primul politician care a observat schimbarea de statut a SUA, acestea transformându-se într-un super-stat, cu putere de veto în problemele financiare şi de securitate ale tuturor marilor ţări de pe Glob.
Dar, America nu era încă pregătită pentru această poziţie şi nu a ştiut cum să se alăture eforturilor franceze, britanice, japoneze şi germane pentru a stabiliza situaţia financiară şi politică mondială.
Criza financiară din 1920-1921 a avut un caracter special întrucât economiştii americani au decis ca preţurile (crescute din timpul războiului) nu doar să fie menţinute la acelaşi nivel, ci să scadă la nivelul de dinainte de război (în 1922 cu un dolar se putea cumpăra aceeaşi cantitate de aur ca în 1913).
Această deflaţie a cauzat o dilemă pentru ţările europene: dacă se revenea la preţul aurului din 1913, atunci trebuia să susţii şi la tine în economie o deflaţie cel puţin asemănătoare cu cea americană cu acceptarea nivelului înalt de şomaj legat de aceasta, iar dacă se făcea raportarea monezii naţionale la aur la o rată mai mică, atunci trebuia suportată deprecierea monezii locale, ceea ce făcea ca investiţiile interne să fie răscumpărate la un nivel mai scăzut decât datoriile în dolari către SUA. UK a fost singura ţară care a ales deflaţia.
In plus, SUA au crescut taxele pe importuri astfel încât bunurile ieftine din Europa nu mai puteau fi exportate în America, ceea ce a le-a forţat pe ţările europene să găsească alte surse de venit prin care să-şi plătească datoriile de război.
Partea cea mai interesantă a cărţii lui Tooze (ne-dezbătută în articol) se referă la pierderea poziţiei de hegemonie mondială a SUA în faţa unui competitor economic aflat în plină dezvoltare, China, ceea ce va duce la o schimbare a echilibrului de forţe financiare şi decizionale pe plan internaţional, estimată să se întâmple la sfârşitul anilor 2020.

Sursa foto aici

Cum te poţi îmbogăţi dacă eşti profesor în Coreea de Sud

In România, ştim cu toţii că meseria de profesor îţi aduce beneficii financiare insuficiente şi satisfacţii intelectuale limitate.
Se pare că în ţări, cum e Coreea de Sud, unde locul de muncă depinde de ce facultate ai terminat, iar admiterea la o universitate de prestigiu necesită o medie bună la echivalentul lor al examenului de bacalaureat, să fii profesor bun (nu doar la nivelul cunoştinţelor, ci şi la cel pedagogic) este o metodă de îmbogăţire.
Coreea de Sud ocupă în mod constant primul loc la nivel mondial privind gradul de alfabetizare şi de cunoştinţe matematice al elevilor, dar este şi fruntaşă atunci când vine vorba de rata sinuciderilor. Intr-un sistem de învăţământ unde competiţia pentru un loc într-o instituţie de prestigiu începe de la grădiniţă, elevii sunt şi cei mai nefericiţi din lume atunci când se duc la şcoală. Cursurile la şcolile de stat nu mai sunt suficiente; ele trebuie completate cu o serie de cursuri private care pot fi, mai recent, ţinute şi on-line. Un profesor de matematică bun are cam 300.000 de elevi la un curs on-line de 20 de ore care costă 40 de dolari. Vă las să faceţi socoteala. Această practică a devenit atât de răspândită încât nici nu se mai pune problema să-ţi dai bacalaureatul fără aceste meditaţii.
Pe de o parte, profesorii consideră că este un lucru bun că educaţia on-line are loc pentru că aceasta înteţeşte competiţia între profesori care, pentru a atrage mai mulţi elevi, oferă cursuri de mai bună calitate, mai ales că îşi pot permite să şi investească financiar în creşterea calităţi "serviciilor".
Pe de altă parte, clasa politică şi economiştii încearcă să-i facă pe părinţi şi pe profesori să înţeleagă că evoluţia industrială necesită mai nou şi aptitudini sub-dezvoltate într-un astfel de sistem, cum ar fi creativitatea, autonomia şi abilitatea de a rezolva probleme, indiferent de natura lor. Să vedem dacă această perspectivă va reuşi să schimbe lucrurile.

Intregul articol aici.
Sursa foto

"Blurred lines" -antipatic, dar original

Un articol contemporan-maiorescian despre drepturile de autor. Controversatul hit "Blurred Lines" al lui Thicke tocmai a pierdut procesul de copyright intentat de cei care administrează moştenirea lui Marvin Gaye. Deşi Pharrell a recunoscut că s-a inspirat ca muzicalitate din creaţiile lui Gaye (a împrumutat, de exemplu, folosirea falsetto-ului masculin şi sunetul de talangă), el nu a preluat propriu-zis nici o succesiune de note muzicale, cum s-a întâmplat cu Vanilla Ice în anii '90 pentru al său "Ice Ice Baby". Totuşi, juriul a dat dreptate avocaţilor care l-au susţinut pe Marvin Gaye. O decizie pe care autorul articolul o consideră nedreaptă, indiferent de cât de antipatic ne este personajul Thicke.

In primul rând, nu a fost copiat ca atare nici un fragment din melodiile lui Marvin Gaye, aşa cum este definit în legea copyright-ului.
In plus, tipul de copyright obţinut pentru muzica lui Marvin Gaye se referă exclusiv la compoziţia cântecelor sale, nu la sonoritatea de ansamblu. Doar pentru că o piesă muzicală "sună"ca alta, asta nu înseamnă şi că încalcă vreo lege, atât timp cât originalul nu are şi un drept de copy-right pe stil.
Iar la nivel artistic, influenţele stilistice sunt un lucru comun, mulţi artişti având ca punct de plecare în opera proprie inspiraţia altora dinaintea lor, evoluţia oricărui domeniu artistic bazându-se pe legăturile estetice între artişti. Ideile sunt o componentă a libertăţii de expresie şi nu trebuie să fie incluse în nici un copyright.

Intregul articol din "The New Yorker" aici
Sursa foto aici

Recenziile de cărţi sunt un serviciu public sau o formă de artă ?

"The New York Times" are o secţiune săptămânală în care doi scriitori discută despre diverse subiecte legate de literatură. La începutul lui februarie subiectul ales s-a referit la recenziile de cărţi. Intreaga dezbatere aici.

Câteva idei luate din discuţie:
-recenziile sunt o activitate de igienizare culturală întrucât selectează ce este intersant dintr-o mocirlă editorială în care riscăm serios să ne înecăm. O muncă dificilă, murdară, insuficient apreciată şi prea puţin plătită. Există însă şi riscuri, greşeli: cărţi minunate sunt trecute cu vederea, iar mediocrităţi, exaltate. Dar, totuşi, e bine să ai pe cineva care să fi citit cartea înaintea ta şi să emită păreri şi recomandări.
-recenziile se concentrează pe carte, nu pe cel care scrie recenzia. Acesta trebuie să-şi ţină în frâu tendinţa (dacă o are) de a se dovedi superior textului analizat.


Si aici o opinie interesantă despre impactul pe care îl are o recenzie asupra cifrei totale de vânzări pentru o carte. Deşi la nivel personal ni se întâmplă să cumpărăm o carte pe baza recomandării de pe un blog, de la TV sau dintr-o revistă, la nivelul total al vânzărilor pentru o carte cifrele par să arate că recenziile nu au un impact major. Aş putea da câteva exemple de excepţii (Cristina Nemerovschi, la noi), dar, pe de altă parte, eu nu am acces la cifrele editoriale pentru cărţi ca să pot emite o părere şubredă, dar pertinentă. Oricum, e de admirat Anthony McGowan pentru curajul provocării aduse creatorilor de recenzii.

Concluzia: recenziile blogger-ilor, alături de cele din reviste, cu postările pe Twitter şi recomandările între prieteni, adunate, ar putea avea un impact asupra succesului de vânzare a unei cărţi. De aceea, o varietate de recenzii este necesară, dar să nu se aştepte vreun blogger ca el singur să conteze în modul în care o carte este primită de public.

Sursa foto aici