Cum a devenit America o super-putere financiara

Găsiţi aici un articol interesant despre cărţile lui Adam Tooze,"The Deluge" şi "The Wages of Destruction", care aduc o perspectivă nouă asupra situaţiei economiei globale din cele două războaie mondiale.

După ce Germania a ratat momentul de la sfârşitul secolului al XIX-lea (noua Germanie unificată în 1870 avea aceeaşi populaţie ca SUA, dar, în ciuda diferenţei de suprafaţă şi resurse, producţia americană era doar cu o treime mai mare decât cea germană) de a stopa evoluţia SUA către statutul de super-putere, paranoia lui Hitler din cel de-al doilea război mondial nu a fost deloc susţinută de o Germanie rămasă în urmă la capitolul modernism, cu un sfert din populaţie care lucra în agricultură şi cu un venit pe cap de locuitor comparabil cu al Iranului sau al Tunisiei din zilele noastre.
Primul război mondial se termină cu o datorie totală a ţărilor europene faţă de creditorul America de o valoare echivalentă azi cu 560 de miliarde de dolari. Preşedintele Wilson a fost primul politician care a observat schimbarea de statut a SUA, acestea transformându-se într-un super-stat, cu putere de veto în problemele financiare şi de securitate ale tuturor marilor ţări de pe Glob.
Dar, America nu era încă pregătită pentru această poziţie şi nu a ştiut cum să se alăture eforturilor franceze, britanice, japoneze şi germane pentru a stabiliza situaţia financiară şi politică mondială.
Criza financiară din 1920-1921 a avut un caracter special întrucât economiştii americani au decis ca preţurile (crescute din timpul războiului) nu doar să fie menţinute la acelaşi nivel, ci să scadă la nivelul de dinainte de război (în 1922 cu un dolar se putea cumpăra aceeaşi cantitate de aur ca în 1913).
Această deflaţie a cauzat o dilemă pentru ţările europene: dacă se revenea la preţul aurului din 1913, atunci trebuia să susţii şi la tine în economie o deflaţie cel puţin asemănătoare cu cea americană cu acceptarea nivelului înalt de şomaj legat de aceasta, iar dacă se făcea raportarea monezii naţionale la aur la o rată mai mică, atunci trebuia suportată deprecierea monezii locale, ceea ce făcea ca investiţiile interne să fie răscumpărate la un nivel mai scăzut decât datoriile în dolari către SUA. UK a fost singura ţară care a ales deflaţia.
In plus, SUA au crescut taxele pe importuri astfel încât bunurile ieftine din Europa nu mai puteau fi exportate în America, ceea ce a le-a forţat pe ţările europene să găsească alte surse de venit prin care să-şi plătească datoriile de război.
Partea cea mai interesantă a cărţii lui Tooze (ne-dezbătută în articol) se referă la pierderea poziţiei de hegemonie mondială a SUA în faţa unui competitor economic aflat în plină dezvoltare, China, ceea ce va duce la o schimbare a echilibrului de forţe financiare şi decizionale pe plan internaţional, estimată să se întâmple la sfârşitul anilor 2020.

Sursa foto aici

Cum te poţi îmbogăţi dacă eşti profesor în Coreea de Sud

In România, ştim cu toţii că meseria de profesor îţi aduce beneficii financiare insuficiente şi satisfacţii intelectuale limitate.
Se pare că în ţări, cum e Coreea de Sud, unde locul de muncă depinde de ce facultate ai terminat, iar admiterea la o universitate de prestigiu necesită o medie bună la echivalentul lor al examenului de bacalaureat, să fii profesor bun (nu doar la nivelul cunoştinţelor, ci şi la cel pedagogic) este o metodă de îmbogăţire.
Coreea de Sud ocupă în mod constant primul loc la nivel mondial privind gradul de alfabetizare şi de cunoştinţe matematice al elevilor, dar este şi fruntaşă atunci când vine vorba de rata sinuciderilor. Intr-un sistem de învăţământ unde competiţia pentru un loc într-o instituţie de prestigiu începe de la grădiniţă, elevii sunt şi cei mai nefericiţi din lume atunci când se duc la şcoală. Cursurile la şcolile de stat nu mai sunt suficiente; ele trebuie completate cu o serie de cursuri private care pot fi, mai recent, ţinute şi on-line. Un profesor de matematică bun are cam 300.000 de elevi la un curs on-line de 20 de ore care costă 40 de dolari. Vă las să faceţi socoteala. Această practică a devenit atât de răspândită încât nici nu se mai pune problema să-ţi dai bacalaureatul fără aceste meditaţii.
Pe de o parte, profesorii consideră că este un lucru bun că educaţia on-line are loc pentru că aceasta înteţeşte competiţia între profesori care, pentru a atrage mai mulţi elevi, oferă cursuri de mai bună calitate, mai ales că îşi pot permite să şi investească financiar în creşterea calităţi "serviciilor".
Pe de altă parte, clasa politică şi economiştii încearcă să-i facă pe părinţi şi pe profesori să înţeleagă că evoluţia industrială necesită mai nou şi aptitudini sub-dezvoltate într-un astfel de sistem, cum ar fi creativitatea, autonomia şi abilitatea de a rezolva probleme, indiferent de natura lor. Să vedem dacă această perspectivă va reuşi să schimbe lucrurile.

Intregul articol aici.
Sursa foto

"Blurred lines" -antipatic, dar original

Un articol contemporan-maiorescian despre drepturile de autor. Controversatul hit "Blurred Lines" al lui Thicke tocmai a pierdut procesul de copyright intentat de cei care administrează moştenirea lui Marvin Gaye. Deşi Pharrell a recunoscut că s-a inspirat ca muzicalitate din creaţiile lui Gaye (a împrumutat, de exemplu, folosirea falsetto-ului masculin şi sunetul de talangă), el nu a preluat propriu-zis nici o succesiune de note muzicale, cum s-a întâmplat cu Vanilla Ice în anii '90 pentru al său "Ice Ice Baby". Totuşi, juriul a dat dreptate avocaţilor care l-au susţinut pe Marvin Gaye. O decizie pe care autorul articolul o consideră nedreaptă, indiferent de cât de antipatic ne este personajul Thicke.

In primul rând, nu a fost copiat ca atare nici un fragment din melodiile lui Marvin Gaye, aşa cum este definit în legea copyright-ului.
In plus, tipul de copyright obţinut pentru muzica lui Marvin Gaye se referă exclusiv la compoziţia cântecelor sale, nu la sonoritatea de ansamblu. Doar pentru că o piesă muzicală "sună"ca alta, asta nu înseamnă şi că încalcă vreo lege, atât timp cât originalul nu are şi un drept de copy-right pe stil.
Iar la nivel artistic, influenţele stilistice sunt un lucru comun, mulţi artişti având ca punct de plecare în opera proprie inspiraţia altora dinaintea lor, evoluţia oricărui domeniu artistic bazându-se pe legăturile estetice între artişti. Ideile sunt o componentă a libertăţii de expresie şi nu trebuie să fie incluse în nici un copyright.

Intregul articol din "The New Yorker" aici
Sursa foto aici

Recenziile de cărţi sunt un serviciu public sau o formă de artă ?

"The New York Times" are o secţiune săptămânală în care doi scriitori discută despre diverse subiecte legate de literatură. La începutul lui februarie subiectul ales s-a referit la recenziile de cărţi. Intreaga dezbatere aici.

Câteva idei luate din discuţie:
-recenziile sunt o activitate de igienizare culturală întrucât selectează ce este intersant dintr-o mocirlă editorială în care riscăm serios să ne înecăm. O muncă dificilă, murdară, insuficient apreciată şi prea puţin plătită. Există însă şi riscuri, greşeli: cărţi minunate sunt trecute cu vederea, iar mediocrităţi, exaltate. Dar, totuşi, e bine să ai pe cineva care să fi citit cartea înaintea ta şi să emită păreri şi recomandări.
-recenziile se concentrează pe carte, nu pe cel care scrie recenzia. Acesta trebuie să-şi ţină în frâu tendinţa (dacă o are) de a se dovedi superior textului analizat.


Si aici o opinie interesantă despre impactul pe care îl are o recenzie asupra cifrei totale de vânzări pentru o carte. Deşi la nivel personal ni se întâmplă să cumpărăm o carte pe baza recomandării de pe un blog, de la TV sau dintr-o revistă, la nivelul total al vânzărilor pentru o carte cifrele par să arate că recenziile nu au un impact major. Aş putea da câteva exemple de excepţii (Cristina Nemerovschi, la noi), dar, pe de altă parte, eu nu am acces la cifrele editoriale pentru cărţi ca să pot emite o părere şubredă, dar pertinentă. Oricum, e de admirat Anthony McGowan pentru curajul provocării aduse creatorilor de recenzii.

Concluzia: recenziile blogger-ilor, alături de cele din reviste, cu postările pe Twitter şi recomandările între prieteni, adunate, ar putea avea un impact asupra succesului de vânzare a unei cărţi. De aceea, o varietate de recenzii este necesară, dar să nu se aştepte vreun blogger ca el singur să conteze în modul în care o carte este primită de public.

Sursa foto aici

Obama la Selma

Acum o lună, Barack Obama a mers la Selma pentru un discurs comemorativ a acelei duminici însângerate de la marşul spre Montgomery din 1965.
Acuzat în mai multe rânduri că nu iubeşte America de mai înflăcăraţii şi demonstrativii conservatori, Obama a subliniat că o naţiune creată din imigranţi se fundamentează pe un naţionalism civic bazat pe principii democratice.
"Pentru că noi ne-am născut din schimbare. Am desfiinţat vechea aristocraţie auto-proclamându-ne vrednici nu prin descendenţă, ci prin faptul că Dumnezeu ne-a înzestrat cu anumite drepturi inalienabile. Ne consfinţim drepturile şi responsabilităţile printr-un sistem de guvernare autonomă de către, prin şi pentru oameni. De aceea punem atâta pasiune şi convingere în discuţiile şi luptele noastre, pentru că ştim că eforturile noastre pot aduce o schimbare. Noi ştim că America este ceea ce o facem noi să fie."

Intregul articol (şi sursa foto) aici

Heinz a cumpărat Kraft

Pe 25 martie, s-a anunţat că producătorul de ketchup H. J. Heinz &co., deţinut de 3G capital şi Berkshire Hathaway Inc. a lui Warren Buffet, a cumpărat cea mai mare parte din Kraft Foods Group Inc pentru a crea cea de-a treia mare companie alimentară din America de Nord, ceea ce a dus la o creştere cu 36% a acţiunilor.

Producătorii de alimente pre-ambalate, semi-preparate, cum e Kraft, se confruntă cu o scădere a vânzărilor deoarece consumatorii au început să se orienteze tot mai mult spre opţiuni de alimentaţie sănătoasă. Noua companie Kraft-Heinz îşi propune reducerea costurilor anuale cu 1,5 miliarde de dolari până în 2017 şi să-şi impună 8 mărci cu o valoare individuală de peste 1 miliard de dolari. CEO-ul Kraft Heinz va fi Bernardo Hees care va trebui să conducă o companie de 28 de miliarde de dolari (jumătate din cota de piaţă a leader-ului PepsiCo).

Intregul articol poate fi citit aici.

Sursa foto aici

Acordul cu Iranul privind dezvoltarea nucleara

După mai multe încercări eşuate de a ajunge la o înţelegere cu Iranul privind programul său de dezvoltare nucleară, săptămâna trecută s-a ajuns la un acord-cadru care dovedeşte atât flexibilitatea iranienilor, cât şi înţelepciunea politică a Occidentului de a renunţa la unilateralitate şi a încheia un acord flexibil care să mulţumească ambele părţi.

Un articol pe care îl puteţi citi aici listează părerile mai multor experţi în domeniu privind recent încheiatul acord-cadru.

Acordul aduce două lucruri importante:
1. limitează semnificativ posibilităţile Iranului de a crea bomba nucleară
2. stabileşte organizarea de inspecţii riguroase pentru a depista orice încercare a Iranului de a încălca prevederile acordului.
Iranul a acceptat să renunţe la două treimi din centrifugile pe care le deţine şi să-şi reducă stocul de uraniu gaz de la 10.000 kg la 300 kg, ceea ce face aproape imposibilă producerea a suficient de mult uraniu şi plutoniu pentru a construi bomba nucleară. Multe dintre prevederile acordului vor fi păstrate pentru următorii 25 de ani, iar unele (organizarea de inspecţii şi interdicţia de a construi arme nucleare) nu au nici un termen limită.

Din cauza mizei politice implicite oricărui acord între organizaţiile internaţionale şi Iran, sunt mulţi (îndeosebi conservatorii de la Washington şi din Teheran şi prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu) cei care se opun din principiu acestei înţelegeri nucleare, însă, în domeniul nuclear, specialiştii ar trebui să fie cei care au ultimul cuvânt de spus. Acest acord-cadru este un prim pas foarte important pentru încheierea unui acord deplin, în perspectiva obţinerii unei stabilităţi generale în regiune.

Sursa foto aici