Beaux Arts (oct. 2013) -Despre artiștii tineri

Revista analizeazã pe scurt ce înseamnã sã fii artist tânãr (în principal francez) în ziua de azi.
Tinerii artiști își formeazã un grup al lor format mai ales din alţi colegi de școalã, fiindu-le astfel mai ușor sã gãseascã un loc unde sã-și expunã lucrãrile.
Artistul tânãr a absolvit cel puţin o școalã de arte, dar a fãcut mai multe specializãri adiţionale. Arta contemporanã este foarte complexã, cu multe nuanţe, astfel încât nu mai poate fi înţeleasã în profunzime decât dacã faci studii de specialitate. De asemenea, școala oferã primele locuri în care tinerii artiști își pot expune creaţiile. In ziua de azi autodidacţii sunt foarte rari.
Expunerea într-un muzeu nu mai reprezintã o etapã definitorie în cariera artistului contemporan. Spaţiile de expunere s-au multiplicat, iar creaţiile presupun de multe ori combinarea mai multor medii, ceea ce nu poate fi restrâns la spaţiul tradiţional muzeal.
Cum comincarea și promovarea înseamnã acum internet, cunoașterea limbii engleze este esenţialã. In același timp, aceasta face ca posibilitãţile de afirmare artisticã sã fie practic globale.
Tânãrul artist din ziua de azi nu se concentreazã exclusiv asupra creaţiei propriu-zise. El trebuie sã știe sã se promoveze, sã gãseascã finanţare și chiar sã-și construiascã atelierul ca modalitate de definire a propriei imagini.
Revista face o selecţie de cei mai promiţãtori tineri artiști contemporani (mai mult sau mai puţin francezi): Théo Mercier, Hicham Berrada, Jean-Marie Appriou, Neïl Beloufa, Julia Cottin, Clémence Seilles, Guillaume Bresson.

De ce sunt ineficiente cele mai multe dintre eforturile de mediere a conflictelor din Africa?

Un articol care analizeazã pe scurt eșecul internaţional de a rezolva conflictele din Africa: pe foreignaffairs

De ce mediatorii internaţionali trimiși de SUA, Naţiunile Unite sau Uniunea Africanã nu au reușit pânã acum sã obţinã o pace stabilã între diversele state sau facţiuni politice și militare din mai multe regiuni africane?
Una din explicaţii ar consta în dominanţa ideii cã naţiunile sau ţãrile sunt principalii actori în conflictele de pe continentul african, ignorându-se dinamica regionalã care nu e limitatã la graniţele stat anume. Organizaţiile internaţionale se concentreazã asupra discuţiilor cu pãrţile care au cea mai mare putere militarã, în timp ce grupurile neafiliate unei ţãri, dar cu o capacitate destructivã comparabilã cu a forţelor armate naţionale, nu sunt niciodatã invitate la aceste negocieri, sau atunci când sunt invitate refuzã sã participe.
La fel de ineficiente sunt și alte seturi de mãsuri, cum ar fi organizarea de alegeri înainte de a avea loc reforme politice autentice sau impunerea de sancţiuni în condiţiile în care armele pot circula liber peste graniţe. 

Procesul recent de mediere care a pus capãt unei perioade de violenţã extremã în Congo restabilește totuși încrederea cã organismele internaţionale își pot schimba strategiile pentru a le adapta specificului regional și a le spori eficienţa.
Congo a fost scena celui mai violent conflict internaţional dupã cel de-al doilea rãzboi mondial. In 1998, Rwanda și Uganda au sprijinit unele grupãri insurgente care au devastat partea de est a Congoului, numãrul victimelor ridicându-se la peste 5 milioane de oameni uciși de atunci pânã în prezent. Dupã ani de eforturi zadarnice de restabilire a pãcii, s-a organizat o iniţiativã africanã regionalã, susţinutã de trimisul Naţiunilor Unite Mary Robinson și reprezentatul SUA Russ Feingold, care a dus la desfiinţarea celei mai periculoase facţiuni miliatre din regiune, M23, la sfârșitul anului 2013.
Aceastã iniţiativã a acţionat pe 3 direcţii:
1. Naţiunile Unite au sprijinit trupele africane și armata congolezã în confruntãrile cu M23.
2. Acest efort militar a fost combinat cu o serie de acţiuni care sã diminueze pe piaţã cererea pentru așa-numitele minerale de conflict. Mai multe corporaţii, cum ar fi Apple, Hewlett-Packard, Intel și Motorola Solutions, au implementat mãsuri de descurajare a pieţei negre de minerale folosite în industria producãtoare de telefoane celulare și computere. Comerţul ilegal cu aceste minerale reprezintã una din sursele principale de finanţare pentru grupãrile armate de genul M23.
3. Mai multe ţãri au pus presiune asupra președintelui rwandez Paul Kagame, principalul sponsor extern al M23, determinându-l sã-și retragã sprijinul pentru aceastã grupare.

Cine sunt "Sapeurii"?

Un articol interesant despre stilul dandy în Congo aici.

Fenomenul acesta de modã în Congo se numește subcultura Sapeur. Intr-o ţarã devastatã de rãzboaie civile, bãrbaţii din suburbiile sãrace se îmbracã în costume la patru ace, își asorteazã eșarfele de mãtase, fumeazã pipe și se plimbã pe uliţele murdare în pantofi imaculaţi. Este, de fapt, mai mult decât un curent în modã, este un stil de viaţã. Sapeurii sunt persoane non-violente, care îi respectã pe ceilalţi și care nu consumã droguri.
Istoria fenomenului: o datã cu colonizarea Africii în secolul XVIII, stãpânii de sclavi le-au dat acestora haine elegante pentru ca aceștia sã nu facã notã discordantã cu mediul de lux în care erau plasaţi. Dupã abolirea sclaviei, bãrbaţii de culoare au învãţat sã își creeze propriul stil dandy, obţinând chiar ţinute cu un gust mai rafinat decât europenii. Denumirea de Sapeurs vine de la SAPE (Société des Ambianceurs et des Personnes Élégantes). Prima figurã asociatã cu ideea de Sapeur este cea a lui André Matsoua, un lider religios congolez care, la întoarcerea sa din Paris în 1922, și-a pãstrat stilul parizian de a se îmbrãca.

Stilul sapeur propriu-zis a luat oficial naștere în anii 60 când a fost adoptat ca un semn de revoltã de un star pop, Papa Wemba, într-o perioadã când orice element de influenţã occidentalã nu era vãzut cu ochi buni.
Codul Sapologiei conţine urmãtoarele reguli: șosetele trebuie sã fie de o anumitã înãlţime, maxim trei culori pot fi combinate într-o ţinutã și se acordã o atenţie deosebitã detaliilor (de ex. ultimul nasture de la manșetã sã fie lãsat descheiat la un sacou –butonierele false sunt un indiciu cã acel costum nu este croit la comandã). Stilul îl definește pe un bãrbat ca fiind un gentleman.

Existã și o altã faţã a sapeurilor. Mulţi dintre ei își investesc câștigurile în a-și cumpãra haine de firmã foarte scumpe (ajungând sã plãteascã chiar și 10.000 de dolari pe un costum), neglijându-și familliile (într-o ţarã unde venitul mediu este de 100 de dolari pe lunã). Mulţi dintre ei încearcã sã emigreze ilegal la Paris, paradisul modei, unde, dacã reușeșc sã ajungã în viaţã, locuiesc în ghettouri, fãcând munci grele sau devenind victime ale reţelelor de prostituţie masculinã. Poate cã atunci când în Congo se va restabili pacea și o situaţie economicã, socialã și politicã stabilã și pozitivã, și valorile sapeurilor vor fi apreciate întrucât nu vor mai fi asociate cu aceastã parte negativã, de ilegalitate.

Iar pozele sunt absolut minunate.

De ce nu ar trebui sa ne ingrijoreze diminuarea numarului absolventilor de litere?

Un articol despre lipsa motivelor de îngrijorare privind scãderea numãrului de absolvenţi americani de facultate pentru profilurile umaniste, mai ales specialiști în studiul literar: aici.

Ideile din articol nu m-au câștigat 100%. Studiul literaturii presupune mai mult decât simpla reacţie de agreabil sau regãsire în cele citite, este un interes aparte, complex, o plãcere diferitã de pura lecturã. Ideea principalã a articolului este cã nu ar trebui sã ne îngrijorãm de diminuarea absolvenţilor de profile umaniste, mai ales cu orientare literarã, pentru cã oricum literatura rãspunde cumva la o nevoie umanã aproape fiziologicã, așa cum se întâmplã și cu dragostea. Renunţarea la studiul literaturii în facultate este ca o liberalizare a acesteia, o revigorare a cãrţilor dupã ce ele au fost epuizate de sens prin supra-analizã. Articolul protesteazã împotriva trecerii acestei pãrţi umane intraductibile în cuvinte din sfera simţirii umane în cea a teoretizãrii și a competiţiei pentru note care nu face decât sã distrugã tot farmecul lecturii. Personal, nu sunt de acord cu partea aceasta. Eu nu m-am simţit într-o competiţie pentru note în facultatea de litere, ba chiar nu am simţiti cursurile ca pe o corvoadã, ca pe o datorie, ci ca pe un mod de a-mi disciplina cititul pentru a-mi însuși paradigma necesarã comunicãrii propriilor opinii despre cãrţile citite într-un mod convingãtor, organizat și atrãgãtor pentru ceilalţi.

O idee interesantã e cea cã studiul universitar al literaturii este o consecinţã a rãzboiului. Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, soldaţii aveau nevoie sã înţeleagã ororile prin care au trecut, sã dea un sens propriilor experienţe traumatizante. Astfel, studiul literaturii ca mod de a analiza enigmele existenţei noastre a rezonat foarte bine cu o coardã sensibilã din sufletul colectiv de la acel moment. Apoi tot entuziasmul a început sã se diminueze o datã cu rãzboiul din Vietnam când orice autoritate, inclusiv cea universitarã, a fost contestatã vehement.

Intrucât în zilele noastre de erã digitalã predominant vizualã schimbãrile se petrec cu o vitezã nãucitoare, iar interesele oamenilor sunt mai mult economice decât existenţiale, este normalã aceastã modificare a orientãrii studenţilor cãtre domenii mai curând știinţifice sau medicale, acestea fiind mai relevante pentru lumea în care trãiesc și în care își gãsesc identitatea. In acest context, cãrţile se elibereazã de dimensiunea evaluativã și teoreticã în care au fost ţinute prizoniere pânã acum pentru a evada în spaţiul uman unic și inefabil cãruia ar fi trebui sã-i aparţinã întotdeauna. Sau cel puţin așa concluzioneazã articolul.

50 de reviste pe care sa le cititi

O lista interesanta: aici.

Grafica interesanta despre Woody Allen

Aici.

Despre reformele propuse de noul presedinte chinez Xi Jinping

In același The Economist din 23 noimebrie, am citit despre reformele propuse de noul președinte chinez, Xi Jinping.
Cele care au atras cel mai mult atenţia publicului internaţional sunt :
-s-a adus o schimbare politicii copilului unic: dacã unul dintre pãrinţi a fost copil unic, atunci cuplul poate avea doi copii (înainte, un cuplu putea avea doi copii dacã ambii pãrinţi erau copii unici, sau dacã familia trãia la ţarã și primul copil era o fatã); nu se așteaptã un boom demografic ca urmare a acestei reforme întrucât multe cupluri din mediul urban preferã sã aibã un singur copil din cauza costurilor ridicate cu locuinţele, cu asigurãrile medicale și cu educaţia
-câmpurile de re-educare prin muncã (adicã un fel de muncã forţatã) vor fi desfiinţate; Naţiunile Unite estimau cã în 2009 190.000 de oameni erau ţinuţi în acest sistem de detenţie, fãrã proces, pentru perioade de pânã la 4 ani.

Totuși, documentul include și unele mãsuri care reflectã o atenţie crescutã acordatã cererilor unei societãţi tot mai complexe pentru care vechile structuri nu mai sunt eficiente. Dezvoltarea economicã pune inevitabil o presiune tot mai mare asupra sistemului politic pentru a iniţia schimbãri care sã susţinã acest trend economic crescãtor.
-se permite crearea de organizaţii sociale (adicã ONG-uri); politicienii chinezi și-au dat seama cã acestea ar putea prelua o parte din responsabilitãţile statului privind serviciile oferite bãtrânilor, bolnavilor și sãracilor
-sistemul judiciar sã fie modificat pentru ca instanţele locale sã nu mai fie controlate de autoritãţile locale (unii observatori sunt circumspecţi privind aceastã schimbare)
-preţurile resurselor fundamentale (apa, petrolul, gazul natural, electricitatea și transporturile) vor fi lãsate sã fluctueze sub influenţa pieţei economice
-ţãranii vor putea garanta împrumuturi bancare cu propriile loturi de pãmânt (constituţia Chinei stipuleazã cã tot pãmântul arabil este un bun colectiv și se interzice vinderea lui cãtre persoane care nu sunt locuitori ai satului pe zona cãruia este arondat lotul respectiv și nici nu este posibilã folosirea lui ca și garanţii bancare)
-se solicitã o revizuire cât mai grabnicã a sistemului de înregistrare a reședinţei (hukou) care în prezent nu permite accesul al sistemul social urban pentru persoanele care migreazã din zonele urbane; aceștia nu au de multe ori dreptul nici mãcar de a-și cumpãra o casã sau o mașinã.

Totuși sunt unele aspecte în privinţa cãrora actul de reforme propus de Xi Jinping nu aduce nici un fel de modificãri. Monopolul puterii este menţinut în mâinile partidului comunist.